A fost zidită, potrivit tradiţiei, la îndemnul şi cu ajutorului domnitorului Constantin Brâncoveanu, de Milco Băiaşul, vătaful minerilor din localitate, sprijinit de Cornea Brăiloiu, marele ban al Olteniei. Zidirea bisericii a început la 22 mai 1699, fiind ridicată într-un singur an (1700). Totuşi, din cauza întârzierii zugrăvelii şi a lipsei banilor, biserica a fost sfinţită abia la 7 mai 1703. Se presupune că aici a existat o mănăstire mai veche, fiind deci vorba de o rezidire. Schitul Baia de Aramă (uneori apare în documente ca mănăstire) a fost închinat, înainte de 1718, mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos (probabil chiar de Milco Băiaşul, sârb de neam). Aşezământ de călugări, Baia de Aramă rămâne în istorie şi prin implicarea în Revoluţia de la 1848, egumenul Gherasim, stareţ al mănăstirii încă din 1832, fiind un fervent susţinător al mişcării paşoptiste. În urma secularizării din 1863 ctitoria lui Milco Băiaşul a devenit biserică de mir.  A fost reînfiinţată în 2008, ca aşezământ de maici. Din vechea ctitorie de odinioară se mai păstrează biserica şi urme din zidul înconjurător al mănăstirii, ridicat, probabil, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Pictura executată de zugravii Neagoe şi Partenie (ultimul fiind ieromonah la Tismana), ne înfăţişează şi azi chipurile ctitorilor: Milco Băiaşul, Mara, soţia sa, cei patru fii ai lor (Milco, Gheorghe, Nicolcea şi Semen) şi familia marelui ban Cornea Brăiloiu: soţia Stanca şi cei doi fii ai lor, Barbu şi Constantin. Toţi aceştia sunt zugrăviţi pe pereţii bisericii din Baia de Aramă alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu.