Este atestată documentar la 20 august 1530, printr-un hrisov al lui Vlad Înecatul. Biserica mănăstirii a fost ctitorită (probabil în lemn) la începutul secolului al XVI-lea de boierii Craioveşti (jupân Barbu). A fost pentru un timp îndelungat unul dintre cele mai importante locaşuri de cult din Ţara Românească. În 1640, Matei Basarab rezideşte aşezământul, iar printr-un hrisov din 27 noiembrie 1640, domnitorul interzicea închinarea sfântului locaş către Locurile Sfinte. Mănăstirea a fost fortificată asemenea altor ctitorii de-ale sale; Pavel de Alep observa în august 1657, când vizita mănăstirea alături de patriarhul Macarie al Antiohiei, că se aseamănă cu cea de la Strehaia, iar biserica, cu cea de la Bucovăţ. Următorul ctitor la Sadova va fi Preda Brâncoveanu, care va continua lucrările începute zidind chilii şi turnul-clopotniţă de pe latura de sud, iar Constantin Brâncoveanu va fi ctitorul bisericii-bolniţă, în anul 1693. Important centru monastic şi cultural în sudul Olteniei, aici au activat egumeni vrednici, care s-au îngrijit atât de latura administrativă, cât şi de cea culturală. În secolul al  XIX-lea, mănăstirea Sadova a fost afectată de frecventele incursiuni turceşti, dar şi de multe intemperii şi cutremure. Deşi unii egumeni (Dionisie Romano) au încercat să-i redea strălucirea de odinioară, pentru acest important centru monastic de altădată au urmat perioade dificile: mănăstirea va fi desfiinţată (în perioada secularizării) sau abandonată. Această perioadă şi-a pus amprenta asupra aspectului aşezământului. A fost reînfiinţată ca aşezământ monahal în 1992. Biserica nu mai păstrează înfăţişarea originală, fiind afectată de lunga perioadă în care a fost lăsată în paragină. Aspectul actual se datorează ultimei intervenţii de consolidare şi refacere din 1996.