A fost una dintre primele aşezăminte monahale cu viaţă de obşte ridicate pe meleaguri româneşti, fiind prima ctitorie a Sfâtului Nicodim din ţara noastră. A fost ridicată pe ruinele unui aşezământ mai vechi, probabil din vremea lui Litovoi (mort în 1273). Actul de fundaţie al mănăstirii datează din 1374; se presupune însă că era gata de târnosire în preajma anului 1369. După alte păreri, zidirea a început în primăvara sau vara anului 1370, zugrăvirea făcându-se în 1371 ori în 1372. La zidirea ei au contribuit atât domnitorul Ţării Româneşti, Vlaicu Vodă (1364-1377), cât şi cneazul Lazăr al sârbilor (1371-1389). Aici a trăit un timp Sfântul Nicodim. O vreme stăreţia Vodiţei şi Tismanei a fost deţinută de aceeaşi persoană. Vodiţa a avut o existenţă zbuciumată din cauza condiţiilor politice; situat în apropierea regatului maghiar catolic, Banatul Severinului a fost cucerit, în mai multe rânduri, de unguri. Sfântul locaş a avut mult de suferit de pe urma acestor cotropiri, propaganda catolică îngrădind existenţa Vodiţei. Ultima dată a fost amintită în hrisovul lui Radu cel Frumos, din 10 iulie 1464. Pe la începutul secolului al XVI-lea, Vodiţa a fost jefuită, arsă şi dărâmată de turci. Între 1662-1667, câţiva monahi de la Vodiţa merg după ajutoare în Rusia. La începutul secolului al XVIII-lea, călugării Tismanei au încercat să rezidească sfântul locaş. S-a ruinat definitiv din pricina frecventelor războaie dintre austrieci şi turci. După 1990, prin strădaniile stareţului Nicodim Nicolăescu, actualul episcop al Severinului şi Strehaiei, mănăstirea a fost reînfiinţată, primind hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care l-a avut, se pare, încă din timpul Sfântului Nicodim. Biserica este construită din lemn, în stil maramureșean şi a fost târnosită în anul 2001.